Arthur Suciu

Faptele lui Ponta

2012-02-11T05:10:00.000-08:00

Victor Ponta este căsătorit cu Daciana Sârbu, fiica liderului PSD Ilie Sârbu. Nașul familiei Ponta este actualul șef al SRI, Liviu Maior. Nașul copilului familiei Ponta este actualul ministru al Apărării, Gabriel Oprea.

Potrivit declarației lui Traian Băsescu, Victor Ponta i-a solicitat președintelui sprijin politic pentru candidatura la primăria Capitalei (în 2008).

Victor Ponta a fost ministru privind relația cu Parlamentul în primul guvern Boc, din care a făcut parte și PSD.

Înainte de congresul PSD care a condus la schimbarea lui Mircea Geoană, toate ”sursele” îl dădeau pe Ponta ca plecat la UNPR.

Victor Ponta l-a dat jos pe Mircea Geoană de la conducerea Senatului pentru ca, în locul lui, să fie ales Vasile Blaga, lider al PD-L.

Victor Ponta a declarat că, în cazul în care USL ar câștiga alegerile de anul acesta, șeful SRI, Liviu Maior, și al SIE, Răzvan Ungureanu, ar rămâne în funcție.

Victor Ponta și-a declarat disponibilitatea de a susține condiționat guvernul Ungureanu.

@Arthur Suciu

Inversarea funcțională între UE și România

2012-02-07T22:52:00.000-08:00

Am publicat recent o analiză a alegerilor europene din 2007 și 2009. Este vorba de articolul Inversarea funcțională în relația UE-România. O perspectivă asupra alegerilor din 2007 și 2009, apărut în volumul colectiv Europenizarea societății românești și mass-media (București: comunicare.ro, 2011). Volumul este coordonat de profesorul Constantin Schifirneț și prezintă rezultatele cercetării din cadrul unui grant derulat pe o perioadă de doi ani (2009-2011). Am fost onorat să fac și eu parte din acest grant, în calitate de doctorand. Mai multe informații despre această cercetare se găsesc pe site-ul grantului.

Sub bagheta lui Boga

2012-01-19T01:41:00.000-08:00

Seară de concert la Sala Radio, cu Beethoven, Mozart și Ceaikovski. Am fost împreună cu Sena, un avocat a cărui partitură ”grea” merge de la Mozart la Zaraza și chiar mult mai departe... Sena este însă, prin tradiția familiei și prin gust, un adept al operei italiene.

Să asculți Mozart după Beethoven nu prea îl avantajează pe Beethoven! După câteva cristaline și delicate note de pian (în interpretarea lui Andrei Licareț) din Concertul nr.27 în si bemol major pentru pian și orchestră de Mozart, am avut impresia că Uvertura Prometheus a lui Beethoven era o melodie de fanfară. Ceaikovski mi s-a părut inactual.

E pentru prima dată când l-am văzut pe Leo Boga dirijând, ceea ce m-a făcut să am emoții pentru el, ca și cum chiar atunci ar fi debutat. Din fericire pentru mine, asta n-a durat decât câteva minute. Leo mi s-a părut elegant, foarte sigur de sine, dar modest, clar în exprimare, încercând să prindă cât mai bine partitura, s-o exprime cât mai bine. Această grijă pentru amănunt îl caracterizează. Cred că i s-ar potrivi să dirijeze Mahler, despre ale cărui simfonii știu că face o teză de doctorat. Trebuie să-l mai văd!

De ce Băsescu este Chioru'?

2012-01-15T09:00:00.000-08:00

Mesajele manifestanților din Piața Universității (13,14,15 ianuarie 2012) se remarcă prin două aspecte importante: citarea și deprecierea morală a destinatarului. Lui Băsescu i se răspunde cu propriile sale cuvinte: ”găozar”, ”să trăiți bine”, ”i-am ciuruit” etc., toate citatele fiind raportate împotriva expeditorului originar. În ultimii 21 de ani, un asemenea tip de răspuns al manifestanților a fost foarte rar. De obicei, aceștia transmiteau mesaje ideologice (”Nu ne vindem țara”, ”Cine-a stat cinci ani la ruși/Nu poate gândi ca Bush”). Cel mai adesea Băsescu este apelat Chiorú' (iar Emil Boc, Piticul, ”ăla micu”), identificarea fiind tipic populară, după formula tradițională: Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Radu cel Frumos, Mihnea cel Rău, Petru Șchiopul. De remarcat că apelarea Chioru' nu a apărut decât foarte rar în mass-media. Ea exprimă lipsa de respect față de președinte, Traian Băsescu fiind caracterizat prin vulgaritate și răutate (în cultura populară, oamenii cu defecte fizice sunt considerați oameni însemnați, adică răi -trimitere la defectele fizice, cum ar fi copita, ale Diavolului).

Nouă frați

2012-01-07T04:39:00.000-08:00

Un prieten, care a fost recent într-o vizită la Baku, în Azerbaijan, mi-a spus următoarea anecdotă:

Un investitor italian s-a prezentat la registrul comerțului din Baku pentru a depune actele de înființare ale unei firme (o pizzerie). Funcționarul a analizat documentele cu atenție, s-a declarat mulțumit și apoi s-a adresat, zâmbind larg, italianului:

- Ce costum frumos aveți!

- Mulțumesc! a răspuns promt acesta. Vă rog să-mi faceți plăcerea de a vă oferi unul.

- Da, dar eu mai am nouă frați acasă, a adăugat funcționarul, cu zâmbetul său larg.

Cioran nepublicabil

2012-01-05T22:45:00.000-08:00

Recitesc articolele de tinerețe ale lui Cioran, strânse de Humanitas în volumul Singurătate și destin. Mă întreb ce revistă ar mai publica astăzi asemenea aprecieri subiective, asemenea exaltări pe teme vagi sau ciudate. Cred că nici una. Nici nu știu dacă, în această situație, de vină este scrisul patetic și diform al lui Cioran sau cenzura meschină a revistelor. Mă întreb, de asemenea, dacă aceste articole ar putea stârni interesul vreunui universitar de astăzi, al vreunui producător de articole științifice. În nici un caz. Articolele lui Cioran n-au nici o legătură cu știința, cu filosofia ”serioasă”. Nu pot fi citate.

Dar, dacă nu sunt nici jurnalism, nici știință, atunci ce sunt? Greu de dat un răspuns. Cert este că, dacă ar fi trăit astăzi, Cioran ar fi întâmpinat rezistențe serioase în tentativa de a-și publica textele.

Aveți ceva de ascuns?

2012-01-04T01:18:00.000-08:00

Se știe că serviciile de informații obișnuiesc să asculte fără mandat convorbirile telefonice și să controleze, tot fără mandat, computerele și email-urile persoanelor private. Deplângând acest fenomen de intruziune a statului în sfera vieții private, primesc adesea următorul răspuns: ”Cine nu are nimic de ascuns, nu trebuie să se teamă”. De acord. Propun atunci să facem publice toate convorbirile (să le publicăm, de pildă, pe un site monstruos); să legăm, într-o rețea internă, și să șeruim toate computerele; să eliminăm parolele de intrare în email-urile personale. Ca să fim consecvenți până la capăt, propun de asemenea să mergem pe stradă în pielea goală. Căci, ”cine nu are nimic de ascuns, nu trebuie să se teamă”.

Petardele. Mesaj de Anul Nou!

2012-01-01T03:37:00.000-08:00

N-am pus în viața mea o petardă, nici măcar când eram copil. Găsesc acest obicei stupid și periculos. De câteva zile însă -dar acest lucru se repetă an de an-, îmi pocnește în cap în fiecare minut, la fiecare pas pe care-l îndrăznesc pe stradă. Nu-i de-ajuns că trebuie să fac un slalom printre căcați, că trebuie să o iau pe străzi lăturalnice ca să nu dau peste câini, că trebuie să tolerez înjurăturile boschetarilor! Mai sunt obligat să văd cum orașul este bombardat de proprii săi cetățeni. Bine, ”cetățeni” este un cuvânt impropriu, se-nțelege. De propriile sale viețuitoare violente și cretine, ar fi corect. Căci, numai cretinii se pot distra pocnindu-și în urechi. Dacă ar fi un război de-adevăratelea, sunt însă convins că ar face pe ei de frică. Sau, poate mă înșel. Poate că starea naturală a maselor este războiul; prin aceste manifestări, ”cetățenii” mei simulează violența reală, o cer cu înfrigurare. Da, în mod clar un carnagiu este mai natural decât o plimbare liniștită pe stradă. Doar că, în cazul unui război, cretinii sunt primii care devin chisăliță. Ceea ce e firesc, este la fel de firesc și de natural! Și -este și de dorit!

Salvarea prin stil

2011-11-26T23:34:00.000-08:00

Ceea ce place în primul rând la Makine este stilul, apanaj al melancolicilor, al înstrăinaților, al exilaților (iar Makine este un exilat). Lumea pe care o creează nu este, de aceea, nici Uniunea Sovietică, în care s-a născut, nici Franța, în care trăiește acum, ci un soi de interludiu al amintirii, al ”amintirilor unor dezrădăcinări intense”, rafinat de atingerea limbilor (rusa și franceza): ”...în momentul în care mă aflu între două limbi mi se pare că văd și că simt mai intens ca oricând”.

Născut într-un gulag, în spațiul cel mai neliber din câte pot fi concepute, personajul principal ajunge la Paris, orașul luminilor. Se produce astfel o schimbare radicală de destin, pe care Makine a realizat-o el însuși. Vehiculul acestei schimbări este o mătușă franțuzoiacă, adică cineva care a cunoscut ambele lumi și poate povesti despre ele.

Testamentul francez este o poveste credibilă datorită asumării existențiale a autorului. Biografia lui este exprimată, este mitologizată în acest roman scris în primul rând pentru parizieni. O biografie ciudată, din care tot ceea ce trebuie să rămână sunt cuvintele: ”Nu voi avea altă viață decât clipele care renasc pe o pagină...”

Troleibuzul metafizic

2011-11-24T00:07:00.000-08:00

Seara, în troleibuz, izbit nu atât de vulgaritatea, nevolnicia, tristețea celor din jur, cât de distanța care ne separa, distanță pe care proximitatea fizică nu făcea decât s-o accentueze. -Ce am eu în comun cu aceste ființe? m-am întrebat. De unde ideea că ne aflăm aici împreună, că aparținem unui grup legat, unei patrii? Am realizat atunci că ceea ce ne ține laolaltă este numai necesitatea de a parcurge o distanță sub firele aceluiași troleu. La fiecare stație, câte unul dispărea în ceață pentru totdeauna. La un moment dat, am coborât și eu.

Patapievici și cultura periferică

2011-11-22T23:39:00.000-08:00

Patapievici a fost criticat (din nou!) în Parlament pentru că a afirmat că România are o cultură periferică. Cred că există puține lucruri mai tâmpite decât această bățoșenie naționalistă, decât iluzia că ne situăm în centrul universului. Dacă suntem periferici, este tocmai din această cauză. Naționalismul este o formă rizibilă de a masca impostura noastră. Cu toate acestea, nu cred că Patapievici a avut o judecată morală, ci mai degrabă una de ordin sociologic. În raport cu marile centre de cultură (anglo-saxon, francez, spaniol), nu numai cultura română este periferică, ci și cultura belgiană este așa, și cultura poloneză etc. E vorba despre poziția României în cadrul sistemului cultural european și mondial, nu despre valoarea culturii române.

De ce nu cred în ICR și în scriitorii ICR?

2011-11-01T14:32:00.000-07:00

Din punctul meu de vedere, statul nu ar trebui să se ocupe deloc cu promovarea culturii celei mai actuale, ci numai cu acele valori care au intrat în patrimoniu. O instituție nu poate discerne între ceea ce este artă și ceea ce nu este decât impostură sau lipsă de talent. Alegând să promoveze anumiți autori contemporani, neconfirmați de timp, statul riscă imaginea țării pe care ar trebui s-o construiască. Lipsit de criterii, el ajunge ușor să-și satisfacă numai propria clientelă. În același timp, cred că un autor autonom n-ar trebui să lucreze împreună cu statul, ci mai degrabă împotriva lui. Tocmai de aceea, scriitorii care primesc cu bucurie sprijin instituțional îmi trezesc neîncredere. Ca să nu mai spun că nu poți fi promotor al imaginii României, în calitate de PR-ist angajat la stat, și să scrii ”Fuck România”, în calitate de scriitor.

Participare la colocviul național Imagine și text: strategii de interpretare

2011-10-30T09:21:00.000-07:00

Pe 27 octombrie 2011 am participat, la Iași, la colocviul național Imagine și text: strategii de interpretare. Colocviul a fost organizat de Universitatea ”Al.I.Cuza” din Iași, Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice, și de Universitatea de Arte ”G.Enescu” din Iași, Facultatea de Arte Vizuale și Design. Am prezentat articolul cu tema Caracterul ironic al discursului autonom.

Oskar nebunul -linii de interpretare

2011-10-22T07:57:00.000-07:00

În Toba de tinichea, Gunter Grass se distanțează până la limita nebuniei. Vorbind, adesea în aceeași frază, pe două voci (persoana întâi și a treia), naratorul este complet necreditabil. Iată un pitic, un bufon pe nume Oskar, aflat sub îngrijire permanentă într-un spital de boli nervoase, care scrie, în 625 pagini, povestea vieții lui miraculoase (în sensul cel mai propriu). Formula narativă este simplă, un șir de povestiri amintind de unul din romanele de început, care păstrau în țesuturile lor urmele epopeii: Don Quijote. De ce a ales Gunter Grass această formulă nu este atât de greu de sesizat. Acțiunea romanului acoperă o perioadă relativ lungă, de la ascensiunea nazismului până la căderea sa, cuprinzând așadar anii de război. Piticul Oskar, cel care, de la trei ani, bate toba de tinichea aproape neîncetat, este, din punct de vedere politic, opusul genului arian, iar toba, opusul ideologiei fasciste. Toba de tinichea este, împreună cu Opiniile unui clovn (iarăși clovnul!), de Heinrich Boll, un roman scris cu intenție vădit profilactică (ca și multe romane din postcomunism, de exemplu Pupa russa de Gheorghe Crăciun). Rolul său este de a pune în lumină, de a critica o epocă sumbră din istoria Germaniei, pe care foarte mulți contemporani ai lui Grass ar fi dorit s-o uite. Era nevoie, în anii '50, de un nebun pentru a le comunica germanilor adevărul despre ei înșiși.

Alături de interpretarea politică, pe care am creionat-o, există, după părerea mea, alte două posibilități majore de înțelegere a romanului. Nu se poate face abstracție, cred, de dimensiunea mistică sau de nivelul mistic al Tobei de tinichea, deși, pentru a se înțelege mai exact ce vreau să spun, ar trebui să precizez că, în cazul acestui roman, mistica nu exclude ironia. Ce reprezintă oare dorința lui Oskar de a-l vedea pe acel Iisus din brațele Madonei bătând la tobă (urgența unei epifanii suprarealiste) și, apoi, dorința -împlinită- de a se pune în locul lui Iisus, de a sta la propriu în brațele Fecioarei și, ca șef al unei bande de adolescenți, de a se auto-denumi Iisus? Între Oscar și Iisus există o anumită competiție, oricând ironizabilă: căci Oskar este sau vrea să fie și diabolic, și sfânt, vrea să ocupe lumea cu prezența sa (ceea ce este chiar imposibil). Cealaltă interpretare, literară, merge pe linia referințelor la Goethe și la Shakespeare (mai exact, la Hamlet). Există o referință clară, constantă la patronul canonului german al literelor și, de asemenea, o utilizare -de altfel, previzibilă- a lui Yorick, bufonul lui Hamlet, acel bufon care l-a educat pe Hamlet.

Personajul-naratorul-autorul. Bineînțeles, Oskar nu este deloc nebun. Dacă cei din jurul său, prinși în capcana societății, adoptă modelele clasei, ale profesiei, direcțiunile partidului etc., Oskar -sustras, prin condiția sa, unei evoluții firești în cadrul sistemului- seamănă cel mai mult cu viața. O sete incredibilă de viață, exprimată de Grass printr-o vervă a scrisului pe măsură, îl împinge mereu înainte și îl determină să facă, în general, alegeri înțelepte, de o înțelepciune sumbră, lipsită de speranță, dar nu și de credința în miracol. El știe să facă față situațiilor mai bine decât cei din jur, deși, din punct de vedere fizic este prost echipat, iar din punct de vedere social este evident dezavantajat. Oskar are intuiția vieții, simte pericolul și știe să se ferească de el. Lipsit de iluzii, el este, în plus, dotat cu o inteligență sclipitoare, răutăcioasă. Arogant și singuratic, Oskar este în același timp foarte comunicativ și are, pe alocuri, trăsături de lider. Un om care știe cum arată viața, viața reală și nu cea prezentată de propaganda oficială, un individ care își asumă viața așa cum este ea, indiferent câte suferințe îi aduce (și îi aduce destule). Pe de altă parte, Oskar crede, inconștient, în steaua lui norocoasă și uneori în misiunea de a transforma lumea: există cu certitudine destul donquijotism în acest personaj, această adevărată figură a literaturii.

Cartea lui Gunter Grass este un șir de povești grotești, scrise la un nivel maxim de intensitate a trăirii de un spirit altfel indiferența de a trăi.chinuit de depresie. Multe din aceste povești se desfășoară în cimitire sau sfârșesc acolo (autorul însuși a lucrat în cimitire). Oamenii din jurul lui Oskar cad ca popicele -mama, cei doi tați prezumtivi, vecinii, prietenii, iubitele- din vina lor, a celorlalți sau din vina istoriei; numai Oskar merge înainte ca un posedat. El se simte vinovat de moartea tuturor și, într-un fel, chiar este. El aduce moartea -dar nu ca pe o posibilitate de mântuire, ci ca plată pentru prostie și pentru

Iluminism fără speranță

2011-10-13T01:40:00.000-07:00

Țiganiada este opera ironică a unui iluminist lipsit de speranță, o epopee pesimistă. Spre deosebire de un Bălcescu, al cărui op, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, are un conținut profund ideologic, Ion Budai-Deleanu face totul pentru a-și ironiza discursul (prin paratexte, intertextualitate, dialogism etc.). El nu prezintă, așa cum face Bălcescu, momentul de maximă împlinire politică a românilor (unirea de la 1600), ci unul din eșecurile lor esențiale: rezistența tragică a lui Vlad Țepeș în fața incursiunii din 1462 a lui Mehmet al II-lea. Țiganiada valorifică literar, pentru prima dată, figura legendară a domnitorului muntean.

Totuși, în centrul acțiunii poemului ”eroi-comico-satiric” nu se află Țepeș, ci comunitatea țiganilor munteni, al cărei comportament subminează, involuntar, ideea de război, ca și ideea de politică, oferind, la schimb, o imagine metafizică a lumii pe dos. Numai când, aproape din întâmplare, ajung la bucatele turcilor și, hrănindu-se bine, încep să gândească politic, țiganii se iau în serios, lucru care conduce la un conflict ireparabil între clanuri. În urma războiului dus de Țepeș, țara ajunge să fie închinată turcilor; incapabilă să se organizeze într-un stat (ideea însăși fiind absurdă, căci statul exista deja), comunitatea țigănească se autodistruge, cei rămași vii risipindu-se prin țară.

Nu mi-am dat seama, încă o dată, dacă țiganii joacă, în poveste, rolul de ”persani” (opinie împărtășită de George Călinescu), sau Budai-Deleanu a dorit pur și simplu să creeze o epopee a țiganilor. Oricum ar sta lucrurile, mi se pare semnificativ, în contextul de astăzi al receptării, că această operă românească îi are în centru pe țigani. De asemenea, mi se pare sugestiv că unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai iluminismului progresist din cultura română face apel la domnitorul medieval Vlad Țepeș și, mai ales, la comunitatea, în esență anti-progresistă, a țiganilor pentru a-și împărtăși ideile. Totul mi se pare a fi mai degrabă o treabă absurdă, și îmi vine să cred că, în spatele teologului Budai-Deleanu, al intelectualului progresist Budai-Deleanu se ascunde, de fapt, un țăran sau chiar un țigan, un pui de drac reacționar.

Participare la conferința Details that matter

2011-10-09T09:02:00.000-07:00

Am fost, pentru două zile, la Craiova, unde am participat la conferința ”Language, Literature and Cultural Policies. Details that matter”, organizată de Universitatea din Craiova. Am prezentat articolul Private Speech Reported to the Heteronomous Speech of Society. The Case of Cioran.

Borges și Proust

2011-10-04T09:41:00.000-07:00

În Grădina cu cărări ce se bifurcă apare adesea cuvântul ”regresiv”. Într-adevăr, povestirile lui Borges sunt regresive, în același sens în care În căutarea timpului pierdut este un roman regresiv. Ceea ce are însă Borges, iar Proust nu are este impulsul atât către o nouă formă, cât și către un nou univers literar. Proust se opune avangardei și, inevitabil, postmodernismului, atingând, în fond, o culme literară a modernității. Borges, în schimb, care nu e nici el avangardist, face un pas mai departe. Postmoderniștii se revendică de la Borges pe bună dreptate, deși el nu este un scriitor postmodernist. El nu crează opere postmodeniste, ci condițiile pentru apariția lor, pune bazele unui nou tip de ficțiune: plurală, labirintică, enclavizată.

Participare la conferința Identity and Intercultural Communication

2011-09-29T06:14:00.000-07:00

Am participat, pe 27 septembrie, la conferința internațională Identity and Intercultural Communication, organizată, la București, de Centrul de Cercetare în Comunicare al SNSPA, Institut de la Communication/Universite Lyon 2, Cox International Center/University of Georgia și Romanian U.S. Fulbright Commision. Am prezentat un articol cu titlul: Différenciations et discours assumé: le rôle de l'auteur dans la construction du discours autonome.

La menajerie

2011-09-09T01:28:00.000-07:00

Îmi plac speciile care și-au supraviețuit și cele care, prin comportamentul lor, anticipează omul. La Menajerie, nu m-au atras decât reptilele și maimuțele.

Muzica e totul

2011-09-01T15:51:00.000-07:00

Am ascultat Sonata Lunii, la căști, pe o străduță din Paris. O variantă mai lentă, mai tristă, mai bună. Pe nesimțite, Parisul a dispărut. Nu mai era nici un Paris. Nu mai era nici un Paris.

Plimbări

2011-08-27T04:26:00.000-07:00

Plimbări lungi prin Cartierul Latin… Nu m-am mai plimbat, la drept vorbind, din vremea în care eram student și făceam Copoul, băteam drumul de la Golia la Grădina Botanică, cel mai frumos drum din Iași. Învăț acum din nou să mă plimb, așa cum, în copilărie, după un accident la picioare, am învățat din nou să merg. Redescopăr o pasiune veche și nobilă, care mă definește mai mult decât lucrurile ”importante” pe care le-am făcut, muncind.

Parisul și soarta Occidentului

2011-08-24T05:46:00.000-07:00

Parisul este în așa fel alcătuit încât să ofere o perspectivă de ansamblu asupra întregii lumi. El nu transmite, înainte de toate, identitatea franceză, ci obiectivitatea și înălțimea viziunii centrului, a Metropolei. Combinație între enciclopedismul filosofilor și imperialismul lui Napoleon, Parisul este refractar specializărilor înguste și etnocentrismului. La Louvre, la Musée d'Orsay, la Centre Pompidou și la Branly vezi totul despre tot chiar dacă, în acest tot, Franța joacă, bineînțeles, rolul cel mai important. Definiția pe care Walter Benjamin a dat-o Parisului, de ”oraș al secolului al XIX-lea” (sau de mare bibliotecă traversată de Sena), este întru totul corectă. Există, la Paris, un anumit blocaj în arhitectura haussmaniană, cea care părea, la început, atât de alienantă unui Baudelaire. Ea a devenit o marcă a întregului oraș, i-a făcut faima și, în același timp, l-a eternizat. De aceea, nu se poate spune că Parisul este un oraș ultra-modernist, dar nici desuet nu e. De fapt, Parisul este tipic pentru ceea ce se numește orașul etern, simbolul și întruparea unei întregi civilizații. Dacă Franța decade -și, într-un fel, decade, Parisul rămâne neschimbat, căci el exprimă o variantă a eternității. Și totuși, universalismul său este în totalitate francez. Este Franța cea care, în primul rând, a creat individualitatea omului modern (individul privat, laic și autonom), cea mai importantă schimbare politică petrecută în istoria omenirii. Când însă i se închide orizontul, ca acum, și nu mai reuște să fie la înălțimea propriilor sale idealuri imperiale, napoleonismul îi adâncește scleroza, iar enciclopedismul îi devine indiferent. Un vânt provincial străbate Sena de când Imperiul a devenit o amintire. Franța va fi obligată să se redefinească în termeni mai modești. Dar oare nu aceasta va fi de fapt soarta Occidentului? Nu va deveni el, după o vorbă a unui francez, o provincie a cărei circumferință este pretutideni, iar centrul nicăieri? Va fi un sacrificiu, desigur, dar în acest fel, adică descentrându-se, Occidentul ar putea păstra luminile aprinse. Este de altfel singura șansă pentru ca Parisul să rămână, încă mult timp, un oraș viu.

Cercul prostiei

2011-08-20T03:05:00.000-07:00

Imaginile vorbesc de la sine. Ceea ce m-a mirat însă, văzându-le la Centre Pompidou, a fost că existau spectatori care urmăreau filmul de minute bune, așteptând să se întâmple ceva.

Incertitudini

2011-08-15T16:30:00.000-07:00

Am învățat la școală că țara mea se află pe drumul spre comunism, singurul drum care duce la fericirea omenirii (și a mea). După revoluție, am înțeles că, în realitate, singurul tip de societate normală este democrația liberală. După 2008, democrația a fost ea însăși pusă sub semnul întrebării. Mă întreb: câte asemenea transformări de sistem voi mai trăi? Când eram abia un puști, națiunea era un concept-cheie. Apoi, națiunea s-a cam prăfuit, importantă a devenit Europa. Națiunea pare să fie din nou ceva incitant în zilele de acum. Cum va arăta națiunea peste 10, peste 20 de ani? Până la 15 ani, am locuit în Republica Socialistă România. M-am ”mutat” de atunci în România, iar astăzi țara are încă același nume, doar că nu știu dacă mai e o țară. La fel, nu știu ce va fi în viitor și cum se va numi ea. Este posibil să te naști într-o patrie și să mori în alta, deși nu ți-ai schimbat, între timp, locul viețuirii. Este posibil să te naști într-un loc și să mori nicăieri.

Muzeele ororilor

2011-08-07T07:17:00.000-07:00

Pe cât de mare este verva anticomunistă a unor domni ca Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Vladimir Tismăneanu etc., pe atât de suspectă mi se pare reținerea lor în a condamna regimurile autoritariste de dreapta de dinainte de instaurarea comunismului. În timp ce perioada de 45 de ani de comunism este de obicei evaluată în bloc, începutul anilor '40, cu autoritarismele lui Ion Antonescu și Carol al II-lea, cu guvernarea (scurtă, dar plină de consecințe) a Gărzii de Fier și a altor partide de aceeași factură, cu lașitățile în fața Uniunii Sovietice și apoi cu angajamentul paranoic față de Hitler, cu uciderea mai multor personalități și a multor evrei, cu pogromurile, cu toate acestea începutul anilor '40 are parte de o interpretare nuanțată. O astfel de judecată mi se pare cu atât mai ciudată cu cât, dacă dictatura comunistă a fost impusă cu forța de Moscova, regimurile autoritare de dreapta sunt creații românești (e-adevărat, într-un anumit context european). Așadar, responsabilitatea pentru faptele regimurilor de dreapta ne aparține în mult mai mare măsură. Departe de mine ideea că fascismul românesc și comunismul românesc au avut o pondere egală. Nu, însă cred că a încerca să faci o comparație între cele două tipuri de regim, a pune în cumpănă dezastrele pe care le-au creat este imoral.

Personal, nu înțeleg această discriminare în interpretarea istoriei și în condamnarea faptelor. Ea nu ajută nici dreptei democratice actuale (dacă există așa ceva), care se află la putere de ani buni și nu are o problemă de filiație cu Garda sau cu Antonescu, nici posterității marilor figuri intelectuale interbelice, ca Mircea Eliade, Constantin Noica și Emil Cioran, despre care se știe de acum foarte clar că au greșit și nu se mai poate face nimic. Ea nu-i ajută, de fapt, nici pe actualii intelectuali de dreapta, dimpotrivă: această reținere trezește inutile suspiciuni, ba chiar asociații ciudate între vechile entuziasme față de Conducător și mai noile entuziasme (deja descântate) față de Șeful Statului.

Iată de ce cred că, alături de un muzeu al comunismului, avem nevoie și de un muzeu al extremismului de dreapta. Deși argumentația lui Ion Vianu privind înființarea unui muzeu al totalitarismului mi se pare, în general, corectă, cred totuși că, din diverse motive, nu ar trebui să punem comunismul și fascismul (mai exact, formele pe care le-a luat fascismul în România) în aceeași ”sală”. Ar trebuie să existe, după părerea mea, două muzee, câte unul pentru fiecare tip de extremism al secolului al XX-lea sau, cel mai eficient, mai practic, mai educativ, un singur muzeu, în care însă diferențierea să fie evidentă.

Religie și consum

2011-08-03T14:39:00.000-07:00

24 aprilie 2011. Imposibil, din cauza turiștilor, să pot intra la slujba de Înviere de la Notre Dame. Catedrala aceasta nu mai este demult un loc de rugăciune, ci de divertisment cultural. Funcția i-a fost dislocată, a fost pusă în slujba noii religii a consumului.

Universul fără referință

2011-08-01T10:26:00.000-07:00

Mai devreme sau mai târziu, lumea în care am trăit, trecutul, își pierde reperele vizibile, dobândește statutul unei ficțiuni, statut tranzitoriu care este și acela al amintirilor noastre. Amintindu-mi cum așteptam, în fața Stadionului Areni din Suceava, intrarea la un meci de fotbal, întregul spațiu din jur, cu tot ceea ce era viu în anii ‘80, mi-a revenit în minte: cofetăria de peste drum, unde mergeam cu câte o prietenă, parcul Unversității, a cărui statuie, reprezentând un aruncător de disc, mă contraria inutil, strada Universității (fostă Emil Bodnăraș), pe a cărei parte stângă se înșirau Universitatea, Observatorul Astronomic, Fabrica ”Zimbrul” și Fabrica de confecții, și la capătul căreia se afla blocul D1, în care am locuit în copilărie, până când ne-am mutat, eu și mama, cu bunica, la Curcubeu. Vizitând Suceava, am constatat că acea cofetărie comunistă nu mai există (a fost reamenajată în stil occidental), așa cum nu mai există nici cele două fabrici (Fabrica ”Zimbru” a fost transformată într-un supermarket). Am aflat și că autoritățile locale pregătesc demolarea stadionului. Locul în care tatăl meu și-a trăit, în anii ’70, tinerețea și gloria, ca fotbalist, contribuind decisiv la promovarea echipei C.S.M. Suceava în divizia B, pentru ca următoarea generație, al cărei lider a fost Cașuba, să petreacă un an chiar în divizia A, locul în care m-am antrenat eu însumi și am și jucat, ca junior al faimoasei echipe a lui Băltățeanu, până când, odată intrat la liceu, am decis că nu vreau să ajung fotbalist, ci filosof, acest loc va dispărea, iar amintirea mea, viața mea va deveni un univers fără referință, va deveni cu adevărat o ficțiune.

Diferențe culturale

2011-07-28T10:00:00.000-07:00

Francezii știu să mănânce, dar nu știu să se sature; știu să bea, dar nu știu să se îmbete. Nimic mai ciudat decât să intri într-o cafenea, oricare, și să constați că nu este nimeni beat. Așa ceva, în România, este imposibil!

Evadări din viitor

2011-07-23T12:40:00.000-07:00

Tot ce e frumos în Paris aparține unor vremuri de altădată. Tot ce este urât și chiar sinistru -marile gări!- pastișează viitorul. Într-una din nopți, am rămas blocat în Gara de Nord. Am alergat prin ”conductele” subterane, sperând, în zadar, că măcar o ieșire rămăsese deschisă. Am urcat, apoi, și am coborât scările rulante, în căutarea unui paznic. Dinspre peron, a apărut o trupă de polițiști, însoțită de câini. La început, polițiștii s-au făcut că nu mă observă. Apoi, s-au apropiat, dar au trecut pe lângă mine, ținându-mă la distanță. După ce, în final, m-au luat în primire, l-au căutat, și ei, fără succes pe paznicul gării, cel care deținea cheia unei ieșiri. Într-un sfârșit, ușa s-a ridicat. Am reușit să ”evadez”. Era ca și cum m-aș fi întors dintr-un viitor mohorât și îndepărtat.

Insurecția vidului (despre orașul graffiti)

2011-07-16T02:51:00.000-07:00

Un graffiti este subversiv, nu în primul rând prin mesaj, cât pentru că încalcă legea proprietății, fiind destinat să apară fără consimțământul celui care deține ”suportul” (ziduri, garduri, clădiri, stâlpi etc.). Pentru graffiti, ”suportul” este chiar, în multe cazuri, o parte a ansamblului, două ferestre putând reprezenta ochii pentru un portret de dimensiunile unei case. De fapt, întregul spațiu public este o platformă-graffiti; diversitatea unghiurilor și a curbelor, a proeminențelor și a golurilor, care alcătuiesc un oraș, poate fi transformată într-un graffiti, poate fi unificată în acest fel. Vopseaua nu este, așadar, decât un adaos, important totuși, căci, sub pojghița ei, universul proprietarilor burghezi își pierde reperele.

Ar fi greșit să ne gândim la graffiti ca la o artă: subersivitatea lui nu este ironică, ci insurecțională, o violență care, neputând să ajungă, cum ajunge un glonte, la proprietatea trupurilor, se mulțumește cu aceea a obiectelor. Cum obiectele nu pot fi ucise, ele sunt transformate în altceva, sunt deturnate de la utilitatea lor publică, sunt folosite în scenariul unei utopii-graffiti. O lume furată: aceasta este un graffiti. Anonimatul autorului este, prin urmare, firesc, o condiție a vandalismului său, vandalism în primul rând semiotic. Este și o pedeapsă meritată, căci un autor de graffiti nu creează, ci reduplică monoton un format sau un stil, stilul pop art în cele mai multe cazuri. Pop art-ul, ca artă ce-a ”încetat să mai afirme” (Foucault), își găsește în graffiti dimensiunea subervsivă, insurecțională. Este însă vorba despre insurecția vidului.

Ignoranță și umilire

2011-07-15T00:50:00.000-07:00

De unde vine ignoranța? Dar umilința? Din precaritatea vieții, a cărei conștiință pare să se adâncească odată cu vârsta. Ar trebui să ne obișnuim cu asta, să devenim mai flexibili, însă cât de flexibil poți deveni fără să încetezi să fii tu însuți, fără să te descompui în posibilități tot mai mici, în alegeri tot mai mărunte. Nu avem nevoie totuși de câteva lucruri clare? Nu avem nevoie de o minimă siguranță?

„Ignoranţa vine din faptul că, atunci cînd ne trezim de dimineaţă, nu putem fi siguri dacă partenerul nu cumva s-a plictisit de noi şi n-o să plece, sau dacă slujba la care mă pregătesc să merg mai este acolo şi mă aşteaptă, ori dacă nu s-a mutat, să zicem, în Bangladesh. Dacă haina pe care o îmbrac mai e la modă şi dacă iPad-ul meu are toate gadgeturile pe care ar trebui să le aibă. Dacă adunaţi nesiguranţa, adică ignoranţa, cu impotenţa, adică neputinţa de a preveni capriciile sorţii, veţi obţine drept rezultat umilirea. Adică sentimentul că nu fac nici cît o ceapă degerată.“ (Zygmunt Bauman, sociolog)

Cum afli că Pământul se învârte (în jurul axei sale)?

2011-07-14T02:07:00.000-07:00

Iată dovada lui Léon Foucault că Pământul se învârte în jurul axei sale! Experimentul a fost realizat pentru comunitatea științifică în februarie 1851, la Pantheon, și, de atunci, se realizează oarecum neîncetat... Teoria a fost de mult timp demonstrată, numai că nenumărații turiști ai Pantheonului trebuie să afle și ei lucrul care pe Galilei era să-l coste viața, iar pe Foucault l-a făcut celebru.

Scurtă teorie a crizei

2011-07-13T02:00:00.000-07:00

În 2008, am formulat o teorie despre criză, teorie în care cred și astăzi. În esență, susțin că omul a ajuns la sfârșit. Criza economică este, fără îndoială, devastatoare, dar faptul că economia mondială nu găsește ieșirea la liman arată că valorile în numele cărora acționează sunt greșite. În general, guvernele naționale iau măsuri pentru protejarea capitalului, adică a celor care îl dețin și care au generat criza. Aceasta nu poate decât să rostogolească criza mai departe. Este necesară o schimbare de gândire majoră pentru a echilibra situația, ceea ce înseamnă în primul rând o schimbare de ordin moral a celor care au generat criza. E cam naiv să ne gândim la așa ceva, dacă nu cumva ar trebui să luăm în calcul apariția unor mișcări prin care schimbarea să fie impusă cu forța. Din punctul meu de vedere, acesta este principalul aspect al problemei. Supozițiile ultra-pragmatice ale actualei gândiri economice dau, de fapt, rezultate anti-pragmatice, căci tot ce nu respectă natura complexă a omului, care are nevoie și de sens, nu numai de bani, este anti-pragmatic. Ceea ce se poate constata este, de pildă, că în Marea Britanie (dar nu numai aici) se închid, din cauza lipsei fondurilor și a schimbării priorităților în educație, facultățile de filosofie, unele dintre puținele rezervoare de sens de care mai dispune lumea modernă. Criza ecologică însăși, care este o criză la fel de importantă ca cea economică, ține de aceeași problemă de ordin moral, căci e nevoie de o gândire morală, aparent anti-pragmatică, pentru a închide o fabrică poluantă. Cheia crizei nu se află deci în zona economică, ci în cea politică. Ea vizează întoarcerea omului la o viață cu sens. Problema este: mai poate avea omul un sens într-o lume complet dezvrăjită? Nu prea mai poate. Imposibilitatea de a găsi o soluție de ordin moral (și, bineînțeles, politic), care să fie altceva decât reînvierea lui Marx, este principala problemă actuală. Altfel spus: omul a ajuns la sfârșit.

Viața e viață -și e prea puțin literară

2011-07-11T01:57:00.000-07:00

20 martie 2011. Am fost la târgul de carte de la Porte Versailles. Într-un colț al imensului hangar, am găsit standul românesc, prezentat de Institutul Cultural Român (ICR) din Paris. Se ținea un colocviu dedicat aniversării a 100 de ani de la nașterea lui Cioran. Standul de cărți semăna cu un dulap de bucătărie. Pe câteva rafturi, erau așezate lucrările președintelui Institutului, H.R.Patapievici. Lângă ele, la mare preț, mai erau cărțile a doi clasici în viață: Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Am mai văzut câte un exemplar ale cărților celor care veniseră să țină un speech la colocviul despre Cioran. Pentru o clipă, am fost uluit. Apoi, m-am dus direct la standul Flammarion, de unde mi-am cumpărat câteva cărți de Michel Houellebecq.

09 iulie 2011. Citesc în Observator cultural trei articole, în care Mircea Cărtărescu este desființat, pornindu-se de la ultima sa carte, jurnalul intitulat Zen. N-am citit cartea, dar mi-am dat seama că anumite mărturisiri ale lui Cărtărescu sunt utilizate împotriva lui. Încă o dată, realizez că în România nu poți face jocul sincerității. Ești sincer, ești looser. Editorialul, semnat de redactorul-șef și intitulat ”Calmul valorii”, îl așază, indirect, pe nemulțumitul, pe nefericitul și ”paranoicul” Cărtărescu într-un contrast care nu-l avantajează cu scriitorul Norman Manea, prietenul lui Philip Roth.

11 iulie 2011. În același editorial, este lăudat ICR New York. În ultima vreme, cam toată lumea, de la Cărtărescu la Vasile Ernu, laudă ICR și pe șeful acestuia, H.R.Patapievici. Să nu mi se spună că H.R.P. a făcut numai lucruri bune. Și Elena Udrea a făcut lucruri bune, și Daniel Funeriu a făcut. Cu toate acestea, n-am constatat o unanimitate în aprecierea muncii lor. H.R.P. este o mare excepție. Cred că la mijloc sunt anumite interese. De fapt, sunt destul de informat și știu ce scriu: sunt interese, uneori destul de meschine.

Domnul Patapievici se pregătește să revină în prim-plan. În ultima vreme, apare mai des prin presă. A anunțat că va scoate și o carte, o colecție a editorialelor sale, prin care va dovedi că nu este intelectualul lui Băsescu. Cred că nu-i va fi prea greu să-și susțină cauza, cât timp încă mai poate oferi bilete de avion și alte asemenea lucruri.

Să nu mi se spună că am frustrări sau porniri anti-intelectualiste că încep să mă enervez.

Între Pantheon și Sainte Genevieve

2011-07-10T11:36:00.000-07:00

După ce vizitezi Le dome des invalides și Le Pantheon, două dintre cele mai pure expresii ale naționalismului francez, îți dai seama că Ceaușescu n-a fost decât un veleitar. E-adevărat că o Casă a Poporului n-au nici măcar francezii, n-are nimeni pe lumea asta. E-adevărat că biografiile unor personaje istorice sau literare, ca Ștefan cel Mare și Eminescu, au fost, la noi, atât de transformate, încât au putut deveni de nerecunoscut. Cu toate acestea, nimic nu se compară cu pompa, ridicată la rang de religie, a locului unde odihnește Napoleon. Naționalismul lui Ceaușescu avea în el ceva ridicol; grandomania francezilor nu lasă loc pentru ironie. Naționalismul lor este fără fisură. Am trăit același sentiment vizitând Le Pantheon: autoidealizare, imagine a forței și a elevației, imperialism impregnat în toți porii. Recunosc însă că am fost foarte emoționat văzând mormântul, în stil aproape hippie, al lui Jean Jacques Rousseau. Faptul că se află acolo are și nu are noimă, depinde cum îl privești pe autorul Confesiunilor. Ce eliberare totuși, după ce am ieșit din neplăcuta basilică a Națiunii, să văd, chiar alături, o biserică adevărată, la dimensiuni normale, realizată într-un stil manierist desăvârșit. Era biserica Sainte-Geneviève, locul unde este înmormântat Pascal.

La Musée de l'Armée, o clasă de elevi stătea întinsă pe jos dinaintea unei imense picturi reprezentându-l pe Napoleon. Fiecare elev avea în mâini o reproducere a picturii, iar învățătoarea îi rugase să detecteze greșelile din reproducere prin comparație cu originalul. Cred că nu-l vor uita niciodată, vor ști întotdeauna cine a fost Napoleon. Tare mi-e teamă însă că vor dori și să fie ca el. Așa se educă un popor.

Un roman pentru I-PAD. Un anti-medium pentru I-PAD?

2011-07-09T10:35:00.000-07:00

21 aprilie 2011. La Gaîté Lyrique, conferință organizată de L’Atelier Français pe tema: Littérature et numérique: vers quelles écriture? Am ascultat trei discursuri din patru și am părăsit sala, după o oră și jumătate. La littérature numérique a fost văzută ca literatură de avangardă. N-am înțeles care este importanța mesajului acestei literaturi, dar mi-am dat seama că medium-ul joacă un rol foarte important. La littérature numérique utilizează noile mijloace tehnologice, în special animația și mișcarea textelor, interactivitatea și multimedia. Am văzut, de exemplu, imagini dintr-un roman ”scris” pentru I-PAD. Romanul era, de fapt, construit ca un melanj fluid între text, imagine fotografică și video și alte tehnici electronice. Această experiență de creație mi s-a părut interesantă, deși, iarăși, n-am avut acces la mesaj. Nu-mi dau seama cum ar putea o asemenea literatură să acționeze ca anti-medium (McLuhan). Cred că, pentru un scriitor, aceasta este problema cea mai importantă din punct de vedere tehnologic. Pentru epoca gazetei, ca mediu dominant, avem, de exemplu, poezia lui Mallarmé sau proza lui Joyce. Dar, care ar putea fi anti-medium-ul noilor tehnologii?

Despre elefantul spațial

2011-05-19T12:37:00.000-07:00

Expoziția Salvador Dali din Montmartre. Sculpturile lui Dali sunt materializări ale imaginației picturale. Elefantul spațial iese din tablou și devine tridimensional, sporindu-și astfel aparența contra-gravitațională. Transformarea picturii în sculptură este nu atât o punere în perspectivă, la modul cel mai propriu, cât o punere în real. Este ca și cum un personaj de coșmar, cu trăsături ciudate, s-ar insera în cotidian și l-am putea vedea și pipăi. În picturile lui Dali, spațiul este curbat și se naște cumva din interior, ca și timpul. Mai mult, spațiul este, la el, o trăsătură a timpului, clasicul perspectivism fiind aproape abandonat. Această abordare se păstrează și în sculptură, cu o deosebire. Figurile fiind individualizate, fiind izolate de scenariul suprarealist al picturii, ele se abstractizează și capătă, într-un fel, valoare de simbol. Rostul lor, rostul acestei puneri în real este de a sparge realul, de a aneantiza ideea de real până acolo încât, ieșind de la expoziție, te aștepți să întâlnești un elefant sau un rinocer mergând pe catalige și ținând pe spate o imensă piatră conică.

Nașterea picturii din spiritul protestant

2011-05-19T12:36:00.000-07:00

Expoziție Lucas Cranach cel Bătrân, la Muzée de Luxembourg. Pictorul a avut de suferit din cauza acțiunilor lui Martin Luther și ale protestanților împotriva imagologiei Bisericii Catolice. Practic, în acea perioadă (secolul al XVI-lea) numărul comenzilor pentru pictura religioasă se afla în scădere. Cranach însă a fost el însuși un adept al mișcării prostestante și al lui Luther, căruia i-a dedicat o serie de portrete. În noile condiții, el a evoluat de la tematica religioasă, specifică vremii, către o tematică a vieții private.

Un capitol important este reprezentarea corpului. Cranach cel Bătrân pictează numeroase nuduri, dar și personaje în costumații care au legătură mai mult cu moda timpului decât cu statutul social al celui reprezentat (așa cum se proceda până atunci). Urmând evoluția lui Cranach, asiști la nașterea burgheziei și a capitalismului din ”spiritul protestant”, așa cum a descris-o Max Weber. De altfel, cartea se găsea spre cumpărare la ieșirea din expoziție.

Patriotism și prostituție

2011-05-19T12:34:00.000-07:00

Imaginea unei țări depinde în mod esențial de felul în care se vorbește despre femeile ei. La începutul secolului trecut, Marcel Proust amintea, în legătură cu România, despre poeziile prințesei Carmen Silva. La începutul acestui secol, Michel Houellebecq ne trimite, în schimb, la curvele românce de pe șoselele occidentale. Această decădere în statut nu are cum să rămână fără consecințe. Ferentari al Europei, România poate fi tentată să devină o destinație a turismului sexual (ceea ce ar permite măcar curvelor să se întoarcă în țară). Judecata e simplă: când nu ai economie, trebuie să scoți femeile la produs. Astfel, a te opune legalizării prostituției este nu atât o reacție morală, cât o atitudine patriotică, de care anumiți istorici sunt întotdeauna pregătiți. Ea are semnificația respingerii statutului de periferie, este încercarea de a pune o limită decăderii, felul în care burghezul știe uneori să reziste tentațiilor…